Folk pur şi simplu?

		Nu ştiu cum s-a întîmplat în alte ţări din Estul Europei. La noi, aici, la Românica, muzica folk a fost cu totul altceva în raport cu accepţiunea originar-americănească a termenului, sau a genului. Spun a fost, pentru că, din păcate, la ora asta tot ce se mai întâmplă la noi în materie de concerte, editări de albume, festivaluri chiar, nu mai este decât o binevenită (cu siguranţă !) respiraţie artificială. De ce şi cum sper să se înţeleagă din cele de mai jos.
Trebuie spus că, pe vremea comuniştilor pentru foarte mulţi dintre noi, ca ascultători de muzică folk, genul acesta a însemnat una dintre modalităţile de supravieţuire spirituală. Din păcate (şi aici este diferenţa în raport cu folk-ul american)nu şi de protest autentic. Poate, numai fel de supapă şi aceea destul de fragilă. Logic, asta nu se putea, sau mai exact, era suficient de riscant. Ca de obicei, excepţiile au întărit regula. Sigur că, Valeriu Sterian, Nicu Vladimir (Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi!) sau Mircea Florian, au avut în cântecele lor cele mai puternice mesaje “anti”, desigur, bine împachetate în metaforele textelor. Din păcate, însă cam atât! Nu spun că sporadic, n-au mai fost şi alţii, dar n-au reşit să cncentreze în jurul lor “mari mase” şi să formeze un curent de opinie protestatar autentic. Nu este neapărat vina lor, ci în primul rând a noastră, a celor care Ie iubeam muzica pentru că nu I-am susţinut pe cât ar fi meritat.        Bine, bine şi restul? - veţi zice. Restul a protestat prin muzică la limita supravieţuirii găsindu-şi un drum prin marea şi adevărata poezie, în primul rând românească. Acesta a fost, după părerea mea, marele câştig al fenomenului folk de la noi. Protestsong-ul sindicalisto-stângist de la care plecase folk-ul american ar fi fost artificial şi mimetic, aici, în Carpaţi. Cinstit vorbind, oficial nu te puteai exprima împotrivă decât pe tema războiului, sau alte asemenea, fără atingere la “regimul de împliniri măreţe”. Renunţarea aproape în totaliate la protest şi trecerea la o imagine uşor romantică amintind de trubadurii din Evul Mediu, (actualizată la anii ’70, evident) a salvat genul pentru o bună bucată de timp. Ba chiar a înflorit sănătos, fără îngrăşăminte artificiale. Centrele stundeţeşti, au constituit cernoziomul din care au crescut Mircea Vintilă, Horia Stoicanu, Zoia Alecu, Adrian Ivaniţchi, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, Sorin Minghiad şi alţii cu nume la fel de importante pentru acei ani de început, dar care pe parcurs au ales alte cărări. Neobosiţii (şi acum!) Florin-Silviu şi Octavian Ursulescu pe de o parte, pe de altă parte Aurel Gherghel (ca să dau numai două exemple) au inventat pe la sfârşitul anilor ’60 tot felul de festivaluri şi gale superserios organizate. “Trei-gaură-trei” (“303” pe atunci Clubul Politehnicii), “Preoteasa” sau Club “A” au fost locurile de unde mulţi dintre ei şi-au început cariera. Au câştigat notorietate în primul rând printre colegii de studenţie, şi, mai apoi prin galele de la Teatrul “Ion Creangă”, sau de la Sala Palatului, recunoaşterea.        Vor unii sau nu să recunoască, un capitol important în istoria muzicii folk din România la constituit Cenaclul “Flacăra”. Începând din toamna lui 1973, s-a concentrat sub această titulatură cea mai importantă parte a fenomenului. Multe dintre numele cunoscute deja au fost membri fondatori. Alţii îşi datorează debutul şi cariera ulterioară (poate supradimensionată, uneori) existenţei Cenaclului şi poetului Adrian Păunescu. În acest sens îmi aduc aminte că Valeriu Sterian îmi mărturisea într-un interviu realizat în direct cu el la radio că mulţi dintre artiştii din prima generaţie erau deja pe drumul lor construindu-şi o carieră care ar fi evoluat şi fără Flacăra. Mai greu poate,pentru că acolo se crease sistemul catalizator. Bună observaţie! În vremea aceea greu puteai să ajungi în prima linie fiind în afara acelui sistem. Unicitatea lui a însemnat însă şi lipsa de alternative. Personal cunosc şi alte grupări în care evoluau creatori cel puţin la fel de valoroşi, dar care erau striviţi pur şi simplu de celebritatea pe care în scurt timp Cenaclul “Flacăra” şi-o căpătase. Variantele erau clare: erai bun şi voiai să-ţi faci un nume – intrai în sistem; nu, rămâneai în “divizia B” – oricât de talentat ai fi fost. Mă gândesc, de exemplu, la Zoia Alecu. Valoarea ei este incontestabilă şi poate fi demostrată oricând. Din motive pur personale, şi care nu au importanţă în demonstraţia pe care vreau să o fac, nu a evoluat decât sporadic pe scena Cenaclului. Până la urmă, dorinţa de independenţă a făcut-o să aleagă o altă carieră, o altă stradă, în fond cu nimic mai puţin importantă muzical vorbind, dar nu în folk. Păcatul în toată povestea asta este că puţini mai ştiu astăzi de “Ouă de rouă” sau “Lasă-ţi mâna”, piese de căpătâi în istoria românească a genului.        Şi s-a mai întâmplat ceva: popularitatea, notorietatea Cenaclului a fost o sabie cu două tăişuri. Pe lângă promovarea muzicii şi poeziei de valoare a avut neşansa ca în destul de scurt timp să devină un instrument al propagandei comuniste. Asta tocmai pentru că se bucura de o foarte mare trecere în rândul tinerilor şi de aici până la confiscarea lui şi prelungirea titulaturii cu un “…al Tineretului Revoluţionar” n-a mai fost decât un pas. Gata! Prea multă cultură strică! Patriotice la greu! Asta poate să fi fost noua linie care i-a făcut pe cei cu adevărat conştienţi de valoarea lor să părăsească rând pe rând cenaclul. Intr-o primă perioadă post-cenaclistă nu le-a fost uşor pentru că braţul revoluţionar era suficient de lung şi veghea! Mai subţire cu spectacolele (mai ales în Bucureşti), cu apariţiile TV, sau înregistrările şi difuzările radio. Sau, dacă se înâmpla, erau alese cântecele cele mai terne şi nesemnificative din repertoriul lor. Acesta cred că a fost momentul în care a început sfârşitul unei idei şi unei întreprinderi pornite curat şi generos. Nu contest faptul că au mai existat valori şi de aici încolo. Primul lor mare dezavantaj, însă, a fost (aşa cum îmi spunea odată Marcela Saftiuc)termenul de comparaţie pe care îl reprezentau în ochii publicului numele grele mai sus amintite. Era greu să treci peste un Nicu Alifantis, Mircea Bodolan, Victor Socaciu, Stefan Hruşcă, Vasile Seicaru, Ducu Bertzi sau alţii asemenea care se alăuraseră cu brio primului val. Al doilea dezavantaj a fost gruparea însăşi care, în ultimii ani dinaintea finalului mirosea de la o poştă a populism şi propagandă de doi lei. Propaganda nu era numai patriotardă (patriotic cu adevărat fusese “Imn”-ul lui Nicu Alifantis cu versurile originale scrise de Ion Nicolescu, nu cel modificat) ci şi în favoarea propriei persoane a primului poet al ţării prin sumedenia de cântece mai mult sau mai puţin ocazionale scrise pe versurile domniei sale. Şi a mai plecat un val în frunte cu băieţii de la “Poesis”, Eugen Baboi şi Marius Baţu.        Cert este că şi din această ultimă generaţie flăcăristă (după o impărţire absolut personală) au ieşit valori, care nu sunt cu nimic mai prejos decât predecesorii dar, într-o ierarhie la fel de personală şi deci la fel de subiectivă, liderul incontestabil al acestora este Dinu Olăraşu dar nu sunt departe nici Maria Gheorghiu, Florin Săsărman, Cristian Buică, Tatiana Stepa sau Emeric Imre.        După ’89 lucrurile au stat şi mai prost. Stigmatul cenaclist lăsase semne în mintea multora. Muzica folk era încă asociată cu ceea ce povesteam eu mai sus despre propagandă. Puţine dintre valorile recunoscute deja au fost primite cu braţele deschise. Unii dintre ei îşi păstraseră statutul de opozanţi (mai mult sau mai puţin afişat), dar paradoxal, au sfârşit prin a fi de-a dreptul renegaţi pentru că şi-au păstrat verticalitatea în orice condiţii. Este cazul lui Valeriu Sterian, al cărui “Vino, Doamne!”, a fost un autentic imn asimilat Revoluţiei Române dar, care fiind şi pe mai departe la fel de bun şi incisiv observator al hibelor puterilror din ultimii ani a fost din nou “pus la index” în anumite perioade.        Au apărut şi nume noi dar foarte puţine pentru că nimeni nu şi-a mai asumat răspunderea să le păstorească. Sigur că au fost şi mai sunt festivaluri şi gale care mai supravieţuiesc. În jurul lor s-a creat o pătură de “concurenţi profesionişti” în materie de muzică folk. Sigur că, pe de altă parte, Victor Socaciu şi Dan Vană au un mare merit în menţinerea timp de 13 ani, respectiv 10 ani, a Festivalurilor Naţionale de Muzică Folk “Om bun” şi "Floare de ger". Sigur că există o Sorina Bloj (fondatoare a grupului “Ecoul”) care se zbate peste puteri să resusciteze un alt festival la Reghin. Sigur că Dan Vană, Tică Lumânare sau Cristian Corcioveanu şi-au luat în serios rolul de profesori şi la Calafat, Giurgiu respectiv Tecuci au creat mici pepiniere şi copiii s-au ataşat de chitară şi poezie. Dar ce ne facem cu Alina Manole, Cristian Dumitraşcu, Maria-Magdalena Dănăilă, Adriana Todoran, Florin Chilian sau George Sărluceanu? Talent – grupa mare ? Exprimarea lui – aproape zero, şi nu din cauza lor. Unii dintre ei încearcă deja s-o ia pe alte străzi părăsind folk-ul.        Dar chiar aşa, se mai cântă folk în România?Şi dacă da, mai are el ceva din spiritul de început?    Abia aştept să ajung în tabără la Calafat şi după bucuria revederii să vorbim despre toate astea cu ghitara în mână.